Summitul NATO de la Bucuresti. Puncte de vedere

Aşa cum era de aşteptat, întreaga presă a “sărit”, când Consiliul NATO – Rusia nici nu se încheiase, să disece şi să clasifice principalele hotărâri adoptate.

Aproape în toate articolele expresia: “Bush invins”, “Putin – marele câştigător al summitului” ţinea capul de afiş. Interesant! Întrebarea, specifică lui Moromete, ar fi simplă: “Da’ pe ce te bazezi?”

Obisnuiţi cu intransigenţa americană care şi-a impus punctul de vedere în politica internaţională de 18 ani încoace, analiştii se prefac că nu observa că lumea în care traiam a devenit una multipolară. Că Europa, prin Uniunea Europeană, tinde să devină pe lângă economia numărul 1 în lume şi o forţă politică de referinţă în luarea deciziilor mondiale. Atitudinea franco-germană, din cadrul summitului, a scos în evidenţă acest lucru. Iar expectativa britanică a întărit şi mai mult poziţia europeană. Să fie oare mai îndreptăţiţi americanii să aibă primordialitate în luarea deciziilor europene?

Dar pănă la urmă ce a pierdut SUA şi ce a câştigat Rusia?

Ucraina şi Georgia, mărul discordiei, s-au dovedit a fi “un hap” mult prea mare “de digerat” pentru NATO. Retorica virulentă a Rusiei a avut şi ea rolul ei, dar până la urmă ce ar fi putut face în cazul în care se acorda Membersheep Action Plan (MAP) acestor două ţări? De pierdut, nu s-a pierdut nimic. Poate ceva imagine.

Rusia primeşte ce doreşte, anume neacordarea MAP, dar şi NATO şi-a întărit poziţia prin “Declaraţia finală”. În document se specifică clar faptul că ambele state vor deveni membre NATO. “Salutăm aspiraţiile euro – atlantice ale Ucrainei şi Georgiei de apartenenţă la NATO. Am hotărât astăzi că aceste state vor deveni membre ale NATO. … . MAP este următorul pas pentru Ucraina şi Georgia pe calea lor directă spre aderare. Astăzi am stabilit cu claritate că sprijinim candidaturile acestor ţări pentru MAP. … . Le-am solicitat miniştrilor de externe să facă o primă evaluare a progreselor la întâlnirea lor ministerială din decembrie 2008. Miniştrii de externe au autoritatea de a decide în privinţa candidaturilor Ucrainei şi Georgiei pentru MAP.” Cu alte cuvinte, ce s-a pierdut şi ce s-a câştigat?

În primul rând, regimurile politice din statele respective au primit un vot de încredere din partea Alianţei pe baza căruia să-şi consolideze poziţiile în ţările lor şi să înceapă şi mai consecvent pregătirea societăţii pentru acest mare pas.

Cazul Ucrainei este de-a dreptul sugestiv. Regimul Iuscenko-Timosenko, pro-aderare, se loveşte de o opinie publica tot mai divizata intre “pro” si “contra”. Retorica Rusiei îşi continuă virulenţa anti-ucraineană. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, afirma zilele trecute că Rusia trebuie să ia toate măsurile pentru impiedicarea aderării la NATO a Ucrainei şi Georgiei. Dacă Georgia are probleme teritoriale mai dificil de rezolvat, Ucraina rămâne cu o problema de identitate. După declararea independenţei, acest act a fost primul cu adevarat de independenţă.

În ceea ce priveşte Rusia, se poate spune că nu a căştigat decât imagine. Procesul de desprindere de sub influenţa Moscovei a fostelor state “vasale” este ireversibil. Ca urmare, opoziţia manifestată de aceasta faţă de unele acţiuni desfăşurate de statele aflate în sfera sa de influenţă, nu face decât să amâne un deznodamânt inevitabil. Rusia trebuie însă conştientizată de faptul că procesul extinderii NATO nu este orientat împotriva sa, ci este pentru crearea unei stabilităţi efective. Până la urma, chiar şi Rusia, îşi va pune problema aderării la NATO. Şi ea este parte a aceluiaşi sistem de valori creştin şi occidental, şi doar anumite perioade istorice au îndepartat-o de Occident.

Important de subliniat este atitudinea europenilor. Încercarea de a se împărţi Europa în Vechea şi Noua Europă este până la urmă lipsită de substanţă. De fapt, e forma mascată de a arăta servilismul faţă de americani.

Atitudinea tranşantă a Franţei şi Germaniei, opoziţia lor faţă de acordarea MAP Ucrainei şi Georgiei, creează un precedent, care din punct de vedere al relaţiilor internaţionale, este cel puţin corect. Liderii UE (Germania şi Franţa) au căutat să se opună SUA în cadrul unei organizaţii axată pe principii clare, funcţionale (NATO), lucru mai greu de realizat la ONU sau OSCE. Până la urmă Ucraina şi Georgia mai au multe probleme de rezolvat până să îndeplinească criteriile minimale de aderare.

Relaţia cu Rusia este mai importantă pentru Europa şi nu pentru SUA. Rusia reprezintă un “rezervor uriaş” de materii prime, atât de necesare dezvoltării, dar şi o piaţă de desfacere şi un loc de recrutare a resurselor umane. Aceste lucruri pot duce la o apropiere între Rusia şi UE, naturală dealtfel. Competiţia economică ar fi rezolvată în acest fel, pentru decenii bune de acum înainte. Asta-i deranjează oare pe americani?

Concluzionând, summitul de la Bucureşti a marcat revenirea în forţă a politicii externe europene, concomitent cu deschiderea unor noi paliere de colaborare cu Rusia pe teme fundamentale. Politica echilibrului şi a compromisului practicată cu success de europeni şi Rusia în secolul XIX pare să-şi găsească reflectarea şi în declaraţia finală a summitului. Iar cel mai important lucru este acela că NATO a devenit un for pentru dezbateri, şi nu un stat major gata de luptă!

Raul Dancuta

11 aprilie 2008

Etichete:

2 raspunsuri la “Summitul NATO de la Bucuresti. Puncte de vedere”

  1. c a scris:

    Well done!

  2. raul a scris:

    Glad to hear this.

Comentati