O zi în ţara lui Portocaliu Împărat

După marea victorie asupra Prinţului Roşu în întrecerea de strâns lăudători, Portocaliu Împărat se gândea în ce fel să-şi “pună la adăpost” marea reuşită.

Aşadar, s-a decis să-i umilească pe toţi prinţii care aveau o mare vină: erau de altă culoare!

Şi cum locul de Mare Spătar pe care Piticul Bufon îl ocupase, la dispoziţia sa, un an întreg, rămăsese gol, se gândi să organizeze un mare taifas cu toţi prinţii, pentru a le arăta cine – în fapt- decide dregătoriile în împărăţie!

Primii fură chemaţi cei ce vorbesc alte limbi decât poporul lui Portocaliu Împărat. Simplu. O şcoală, o fiţuică, poate vrun mic vistiernic prin vreun fund de împăraţie şi… gata! toţi au bătut din palme, au sărutat pulpana împăratului, şi la drum…

A venit rândul “trădătorilor” de prinţi. Simplu. Le-a spus că nu-i dă-n gât de ce-au făcut, că-i ţine pe lângă curte şi pe lângă bucătării când se face vreo fiertură cu ciolan. Se uită chiar lung la ţanţoşul de Mareşal de Paie care, în mintea lui îngustă, îşi închipuia că joacă vreun rol. Imbecilul. A uitat să le spună că, dacă nu se portocălesc şi ei, au sfeclit-o! Dar timpul nu era pierdut…

Cu cei de descălecaseră din pustă a fost niţel mai complicat, mai ales că erau importanţi la numărătoare. Dar i-a aburit şi pă ăştia. “No, o ţâră de autonomie promisă nu strică la nime, apoi un dregător, doi, hai să fie, că e de unde şi servus toc şi la drum!”

Eh, în schimb cu Prinţul Galben a fost mai greu! Ăsta era făţarnic rău. Iscoadele împărăteşti, deşi l-au luat la puricat, nu prea i-au găsit… nimic: nici ibovnice, nici crăiţari ascunşi, nici orgii cu Bahus, mai nimic. Greu cu ăsta! Dar Prinţul Galben s-a dat lovit din prima, căci s-a decis să nu-l ajute la numărare decât dacă-l numeşte pe el Mare Spătar, în locul Piticului Bufon.  Hodoronc-tronc şi ăsta! Aşa că flit, cică supuşii nu-i vor pe galbeni, că ăştia nu au tătuci, cu faţă care să placă la popor,  şi oricum galbenul e cam … pal!

Şi în sfărşit sosi şi Prinţul Roşu. Smotocit deja de ai lui cavaleri, obosit de atâta bucurie (hă, hă ,hă s-a bucurat 11 ore că va fi împărat), era supus pierzaniei. Prin urmare, l-a sfidat din prima. “Ori faci ce zicem noi, portocalii, ori “ura” şi la ros oase vechi!

Deh, era să uite! Trebuie să vină şi portocalii, cu nelipsitul şi plictisitorul Pitic Bufon. Dar chipul i se însenină, când îşi dădu seama că va veni şi Jupâniţa cu părul ca aurul (deşi cam vopsit), preferata lui. Ascultă, fără să-l audă pe Piticul Bufon care dădea în stânga şi în dreapta, însă gândul îi zbura la ce să-i mai dea spre mulţămire Jupâniţei cu părul ca aurul: că deh, şi el, cât de împărat era, tot avea nevoie de oareşce graţii. Şi stând aşa şi cugetând, şi fără să-i audă pe dregătorii portocalii, se gândi că mai bine şi mai bine e să-l lase la Palatul din vale pe Piticul Bufon. Că doar tot îi făcea acesta orice pe plac şi că oricum Jupâniţei cu părul ca aurul îi plăcea separeul ei, de lângă cel al Piticului Bufon. Şi oricum el, marele împărat, tot făcea ce-i trece prin cap.

În timpul acesta Întâiul Vraci al Marelui Târg se tânguia că zăpada a acoperit urbea şi să vină oastea, să o răpună, că cei aflaţi cu simbrie, benchetuiesc, că vistiernicul i-a dat de ştire că nu mai sunt bani în visterie, că supuşii plângeau printre troienele din Marea câmpie… Într-un cuvânt, nimicuri, care nu puteau să-l disturbe pe Portocaliu Împărat!

Între timp, Piticul Bufon a rămas pe locul Marelui Spătar, iar jupâniţa cu părul ca aurul, trăgea speranţa că va ajunge tot mai mare Dregătoreasă…

Ce bine e să fii împărat!

Bârfitorius Anonimus, 16 decembrie 2009

Etichete:

Comentati