În Poiana lui Iocan sau de barfa despre … Afganistan

Aderarea României la NATO a adus schimbări majore în viaţa românilor. Până acum, ne aruncam ochii în bătătură şi ştiam mai bine ca oricine ce nu merge bine şi ce e de făcut.
Sâmbăta seara, în Poiana lui Iocan, (a se citi restaurant) aduce cu sine plăcerea de a ne epata partenerii de dialog cu vastitatea cunoştinţelor noastre, cu profunzimea înţelepciunii noastre care ne permite să înţelegem fenomenele, dincolo de ceea ce este scris sau spus în mass media. Din „puţul gândirii” noastre scoatem la lumină adevărul de necontestat asupra tematicii dezbătute, şi nu înţelegem să-l ascultăm pe cel de lângă noi, care are şi el „un puţ”, dar săpat prin alte locuri.

Vorbim să ne auzim, ascultăm doar dacă cel de lângă noi este de acord. Dacă nu, îl concediem spunând: „nu ştie nimic!”. Ne-am obişnuit să recunoaştem autoritatea doar dacă ea ne confirmă aşteptările, iar imediat ce aceeaşi autoritate ne contrazice, sau mai rău, ne impune ceva contrar voinţei noastre, sărim ca arşi şi ameninţăm, convinşi fiind ca autoritatea Curţii de la Haga ne va da dreptate.

Pe acest fond al nostru, Dumnezeu ne-a ajutat să parcurgem drumul intrării în NATO. Am dezbătut fantastic, am născocit bancuri, am făurit vise şi, în final, am intrat în Alianţă. Dar ce povară imensă acest NATO! Nu ştim exact cum acest eveniment ne va îmbunătăţi viaţa, dar ştim deja că probleme omenirii sunt acolo şi ne aşteaptă. CIAD-ul şi CONGO, alegerile din RUSIA, recesiunea din SUA sau evoluţiile din IRAK şi AFGANISTAN. Toate astea trebuie să le rezolvăm. Prioritatea numărul unu, din mândrie patriotică este AFGANISTAN-ul. De ce? Din cauza summitului!

Cel mai mare summit, care se va desfăşura în cea mai mare clădire a celui mai mare popor. Poporul român.
Cu aceste gânduri m-am trezit de dimineaţă şi acum când mă îndrept spre Poiana lui Iocan, mă gândesc ce am să le explic eu lui Moromete et comp.?
Că e un conflict religios? Că e mâna americanilor? Că e mâna Prinţului Charles? Sau a lui Putin? Că e lupta pentru energie? Că e un punct strategic al Asiei, la confluenţa a trei tipuri de societăţi? Nu ştiu, dar nu contează. Am să zic eu ceva, apoi o să mă ţin de ce am zis.

Am scris de droguri? Nu! Asta e! Am să vorbesc de droguri. Aproape 90% din producţia mondială de opiu se obţine în Afganistan. Deci, e normal ca statele lumii, în special cele cu resurse, să încerce eliminarea acestora, „de la rădăcină”. Asta e.
„Uşor de spus, greu de făcut”, comentează Moromete. „Cine cultivă opium?”. „Băăi”, zice Aristide, „opiu e produsul, macul roşu este planta! Mai mergeţi băi la şcoală!”. „Bine că eşti tu deştept” replică Moromete. „Da’ acesta cine îl cultivă? Tot ţăranii, nu?”.

Destul de greu să explici ceva ce se întâmplă departe de ograda românului. Dar în seara asta sunt în formă. Hai să vedem cine sunt afganii? Sunt un popor, sau mai bine spus, o adunătură de popoare, aflată în interiorul unei singure graniţe. Istoria n-a fost blândă cu ei, fiind încercaţi de agresiunea rusă, oprimarea comunista, apoi de opresiunea talibană. Care rău e mai bun? Aceste popoare nu au avut timp să se gândească la dezvoltare, ele au luptat pentru idealurile lor naţionale. Deci azi, înaintea Summit-ului, cine sunt ei? Sunt popoare de luptători, neşcoliţi, cu o stare generală de sănătate precară, pe locul 174 din 178 de ţări, ca nivel al prestărilor de sănătate. Tradiţii îndelungate în ce priveşte ierarhia tribală, sentimente puternice de apartenenţă la pământul strămoşesc (sună cunoscut, nu?), neîncredere în cei ce vin în ţara lor ca să-i ajute.

În acest cadru socio-geografic, statul există doar prin moştenirea tratatelor internaţionale, nu şi prin recunoaşterea lui de către proprii locuitori. De aceea cu excepţia ocupaţiilor primitive, de producţie tribală care asigură supravieţuirea, nici o altă formă de interacţiune externă nu a existat. Atunci, conducătorii religioşi locali, mullah-ii, au căpătat o influenţă puternică în cadrul tribului, ei fiind consideraţi învăţaţii locului (ca la noi).

Izgonirea armatei sovietice a adus în loc un regim religios dur, care treptat şi-a erodat sprijinul populaţiei prin măsurile extreme aplicate, asemănătoare Inchiziţiei catolice din evul mediu.
În aceste condiţii, după octombrie 2001, forţele Coaliţiei au reuşit să elibereze ţara de regimul taliban.
ISAF apare ca actor, naţiuni prin rotaţie ii creeaza identitatea, ca apoi, la presiunea SUA, NATO sa devina element conducător. Dar era aceeaşi Mărie, cu altă pălărie, devreme ce Comandamentul de la Kabul provenea din corpuri naţionale (sau cu statut asemănător) puse la dispoziţia NATO (ARRC, Corpul Turcesc sau Italian, etc) care primeau lumina din capitalele lor şi nu ţineau cont foarte mult de agenda NATO. Progresele NATO în zonă au fost mici, progresele Coaliţiei erau anunţate ca succese majore în lupta cu terorismul. Statul afgan începea să prindă contur. ONU din Afganistan, UNAMA, cu putere politică redusă, încearcă sprijinirea guvernului tânăr de la Kabul în zbaterea acestuia de a face câte puţin peste tot. Se conturează astfel un grup strategic de forţe care sprijină dezvoltarea Afganistanului: Forţele de Coaliţie, NATO şi SUA (stabilirea unei armate afgane). La polul opus: talibanii (cu sprijin din afară) şi traficanţii de droguri.
„Păi bine măi” zice Ţugurlan, „cum pot nişte indivizi să se pună cu ăia marii? La noi, cum pune guvernul de-o taxă, cum numai ne ameninţă barosanii şi ne liniştim. Ăia câţi să fie ca să le dea de lucru de 6 ani barosanilor?”

Ca să ne înţelegem, ce ţară au afganii? Este ceva asemănător cu Făgăraşul nostru, doar că mult mai sus. La 3800 m au capitala. Triburile lor trăiesc în câte o vale unde se poate cultiva ceva. Dar majoritatea terenului este sterp şi fără apă, iar la miazăzi este nisip şi mlaştini sărate. E foarte greu pentru ei să se mişte, să comunice, iar când ar vrea să o facă, nu pot. Ba nu-i lasă talibanii, ba e iarnă, ba e furtună, ba îi aşteaptă la cotitură cei din tribul de mai jos cărora le-au oprit firicelul de apă care îi sătura şi pe ei. Ţăranii ar cultiva şi ei ceva să vândă, să mai cumpere unelte, dar nu au cui. Că nu au unde stoca, nu au cu ce transporta, şi nu au cui vinde că lumea e săracă. Atunci vine şmecheru şi-i dă bani buni dacă seamănă mac roşu. Ţăranul bucuros îl seamănă. Nu îl interesează de societate şi de alţii. Familia lui mai supravieţuieşte un an. Astfel, războiul drogurilor este războiul întregului popor. Nu că sunt vicioşi ei, dar astfel ei supravieţuiesc. Traficanţii sunt cei care le cumpără recolta. Dar tot ei sunt cei care le asigură protecţia. Deci ţăranul pleacă atunci când vrea talibanu.

„Poate că, până la Summit aflăm noi care e problema acolo, că pe mine nu m-ai lămurit. Adică de ce să nu poată NATO ăsta, cu noi în frunte, să nu îi biruie pe nişte talibani ascunşi prin munţi?”

Etichete:

2 raspunsuri la “În Poiana lui Iocan sau de barfa despre … Afganistan”

  1. Paula a scris:

    Trist, dar adevarat! Asta e lumea in care traim. Din pacate… Dar oricum, pentru fermierii romani, cica, va fi mai bine. Ca doar vin fonduri de la UE

  2. Ciprian a scris:

    Intoarceti-va fratilor sanatosi caci avem si noi … agricultura noastra

Comentati