Eseu despre „mine”

În limbajul curent cuvântul „mine” are o dublă valoare gramaticală: pronume şi substantiv. Articolul nu îşi propune o sa fie „o lecţie de limba română” (domeniu in care, sunt convins că jumătate din populaţia patriei s-ar pricepe mai bine).

Aş vrea să abordez puţin relaţia dintre „mine” – substantiv, „mine” – pronume, şi societatea în care „vieţuim”.
Minele sunt o categorie de muniţie, având drept scop „afectarea distructivă atât a fiinţelor, cât şi a obiectelor” ce „au avut neşansa” de a-i declanşa mecanismul.

Acest substantiv este folosit în limbajul cotidian mai mult cu sens metaforic. „Ai intrat pe teren minat”, „mina este gata să explodeze”, „ai reacţionat … ca o mină cu efect intarziat” sunt doar câteva expresii ce pot exemplifica afirmaţia anterioară.

Prin urmare, geniştii, ar putea fi consideraţi „experţi” în domeniu. Ei sunt cei care „au dreptul la o singură greşeală”, cei care „dezamorsează situaţia”, etc. De aceea, cel mai adesea, ei sunt cei care trebuie să fie atenţi ce sens acordă cuvântului „mine” (tocmai pentru a evita „singura greşeală” sau, uneori, „pentru a dezamorsa situaţia explozivă”). Ei ştiu că „minele surpriză” sunt peste tot. Cineva s-ar putea intreba: de ce? Pentru că militarii, indiferent de arma careia ii aparţin, sunt instruiţi în problemele de bază ale „pionieriei”.

Cu alte cuvinte, toată populaţia care a efectuat stagiul militar este, mai mult sau mai puţin, familiară cu acest subiect (până şi frumoasele „teriste” care au trecut printr-o scurtă „experienţă” asemănătoare).

Ca să schimb puţin registrul, se poate observa cu „ochiul liber” că, în materie de „mine” toată lumea se pricepe. În această situaţie, fiecare dintre noi ar vrea să se situeze în postura „luptătorului”, a celui care aşteaptă „crearea culoarului” şi nu în postura celui care are sarcina de a „deschide drumul”.

Ulterior adoptării acestei atitudini, omul devine foarte critic cu „pionierul”, îl întoarce din drum, îl „beşteleşte” şi îl dojeneşte cu bună intenţie şi doar „în interesul serviciului”.

Astfel, „luptătorul” îşi creează iluzia luptei prin „trimiterea la înaintare” şi prin adoptarea unei „tactici” adecvate situaţiei prezente. Se îmbată cu apă rece, aidoma soldaţilor care îşi primesc raţia de rom înainte de atac, aşteptând cu înfrigurare „lupta” pe cale să se desfăşoare între „pionieri” şi inamic. Uneori, clocotind de adrenalină, chiar îl arată cu degetul pe „pionier”, pentru a declanşa lupta mai repede, „căştigând iniţiativa şi realizând surpriza pe câmpul de bătălie”.

Astfel, „pionierul” se luptă atât cu „minele”, „minele surpriză” („lupul cu blană de oaie”) cât şi cu focul deschis al inamicilor declaraţi. În cazul „pionierilor” tenace care reuşesc să „deschidă drumul”, luptătorul pleacă „de pe blocstart” şi se declară victorios, explicând tuturor cum victoria a fost posibilă doar datorită capacităţilor sale de leader, datorita combinaţiilor de tactici, sincronizate, ce au dus la o astfel de victorie răsunătoare. În situaţia în care „blocada” nu este străpunsă de „pionier”, acesta devine dintr-o dată indezirabil, neprofesionist, fiind „posesorul” unui caracter neconcordant poziţiei care i-a fost acordată.

„Luptătorul”, plin de curaj, recunoaşte greşeala şi nu se sfieşte să se întrebe sau să întrebe în jur ,,cine l-a adus pe acesta în teren?”. Prin aplicarea unei tactici defensive, atent şi din vreme pregatită, „luptătorul” declară o victorie de categoria a doua: ,,chiar dacă am pierdut lupta, cel puţin ne-am clarificat poziţiile şi stim cu cine luptăm”. În acest fel, în permanenţă, luptătorul manevrează atenţia publică înspre şi dinspre el, în funcţie de rezultatele „luptei”.

În funcţie de cum este el „observat” de alţi luptători, mai sus-menţionatul va urca pe „scara succesului”. Desigur, preţul succesului va fi plătit nu doar de el, ci şi de un numar de ,,pionieri” lăsaţi „laţi” pe câmpul de bătălie.

De fapt, acesta va fi preţul plătit si de ”popor” pentru a-i aduce la cârmă pe aceia care, prin „experienţa si profesionalism ştiu să câştige o luptă”, în orice împrejurări! Pe aceia care, au reuşit să supravieţuiască unor câmpuri, fronturi sau zone de mine, valuri de mine marine, sau chiar unor baraje explozive. Probabil aceştia vor fi un exemplu demn de urmat de generaţiile viitoare, astfel încât, „contingentele” de schimb vor putea visa să devină „aprigi luptători”. Puţini îşi vor propune însă, să devină „pionieri” sau „deschizători de drumuri”.

Publicul „ţintă” al acestui eseu nu eşti tu, cititorule, ci este acela din spatele tău, care nu ştie să citească, dar votează, care „deschide drumuri” în fiecare zi şi nu ştie de ce nu mai iese o dată din „terenul minat”…

Citind acest text întreabă-te „luptătorule”, câţi „pionieri” ai lăsat în urmă? Dar mai ales, cine ai vrea să te conducă în lupta pe care o duci, un „pionier experimentat” sau un „luptător versat”?

Etichete:

3 raspunsuri la “Eseu despre „mine””

  1. Ursu Gheorghe a scris:

    Dilema alegatorului sau frustrarea autorului? Aceasta este intrebarea!

    Poate amandoua!

  2. Viorel Muha a scris:

    moartea nu poate nimeni s-o-nvingâ
    ea biruie trupul, în luptă nedreaptă
    încercă, tu, trecătorule în astă viaţă
    să laşi urme, ce ea, nu poate să ucidă

    Viaţa ne va face mai buni, doar cu ceea ce lăsăm în urma noastră.

    Viorel Muha

    Inorogul gheţurilor albastre

    De sus privirea-mi în stele minuscule cade cu aripi de alb haotic în amintirile clădite-n drumul timpului, cetind ceaslovul iernilor trecute. Aud glasuri de cor cristalin ce răsună-n văile amintirilor copilăriei mele, acolo, undeva, în trecutul îmbrăcat în iarnă, cu parfum de brazde din ape de fulgi netopiţi. Cu alb-albastru de gheaţă-n gândurile mele cuprind orizontul şi cerul mi se deschide. Aplec al meu suflet peste florile iernii scrise pe cerul lumii în cuvinte sfinţite.

    Citesc în obrazul celui care încet ridică steluţa–n mâna mică, roşul merelor din verile adunate-n secole trecute. Colindul albastru al gheţii răsună şi roşul de suflet fierbinte se aude înaintând prin omătul mare în ghetuţe mici, ce cu ele, drumuri pe la porţi străbate, El, copilul lumii, care ne anunţă că este venit în lume. Arunc de pe mine mantaua iernii ce-n fulgi albi argintiu luceşte şi pun lemnele bunicii în soba trecutului care arde-n amintiri. Deschid aburii de geam ce-n gheaţă poartă florile inimilor pure şi prind dinspre poarta colindului, sunetul ce vine.

    Pun în balanţa trecut-viitor sufletul meu, care prin gânduri rătăceşte cu bucurie-tristeţe şi plânge ce a fost în regrete sau în bucurie că-n timp trecut trăirile sau dus. Suflete care nu mai vin sau care au plecat, fără întoarcere poate, îmi agaţă inima în cuiul neliniştilor din casa vieţii. Coloana vieţii mele stă dreptă, nu se apleacă în vitregii de soartă. Speranţa rămâne-n lumea ce-n viitor va-n-vinge, prin ramuri noi de neam şi reînoită vigoare, fără negreală de timp ce alb încă întinează.

    Mă aud pe mine prin toţi şi vreau sa fim unire. Cred că Mioriţa a plecat undeva şi nu vreau să mai vie. Aud prin glasuri brazii lovind vântul şi munţii strigând a tăcere. Aud văile satelor din gândurile mele prin fumul alb ce fuior spre albastru cer de gheaţă trimite, buna vestire a unui nou început. Trec încă o crestătură de viaţă scrijelită pe toc de timp, încă un an în răbojul vremii vieţii noastre. Simt cum altarele cântă pe cuprinsul credinţei noastre prin lemnul ce rezonează în glasuri de cor, cu buze care vorbesc de linişte şi suflet, spre împăcare.

    Sărbătoarea simt că trebuie să fie şi-n cel ce poate şi-n cel fără putinţă. Să dăm, prin faptă şi cu bucurie, fericire sufletelor ce-n durere aşteaptă mântuire la nedreaptă soartă. Să deschidem porţi de suflet şi inimă, să fie casă de oaspeţi. Simt că trebuie să alungăm oboseala din vremuri şi neîmpăcarea pentru tot ce vine.

    Colţuri de lumini străbat uliţe sau străzi de nopte, prin mii de lumini colorate. Fiori de nelinşti dinspre trecut mă cuprind în cleşte de gheaţă. Simt singurătatea cum strigă-n multe suflete, căutându-şi perechea. La mese, pahare se înalţă-n rubinii licori scăldate. Frumoase zâne şi inorogi, în straie de sărbătoare îmbrăcaţi, cântă împreună. Păr alb argintiu se apleacă spre darurile ce trup şi suflet fericesc copii, nepoţi şi lumea toată.
    Simt cum prin clipe magice încet trecutul pleacă şi viitorul vine. Vreu să fiu în fiecare clipă, mai bun şi mai în faţă cu o altă clipă. Doresc să pot aduna totul într-un mic pumn de copil, suflet curat, neîntinat, şi să fac dar tuturor cerul albastru şi cristalin ce-n nori de puf de zahăr clipeşte fericit, spre noi. Primăvara ce renaşte prin stele în înalt de cer şi-n noapte, dăruindu-ne adieri de parfum de flori cu chipuri nenumărate, zâmbet şi parfum de puritate ce colorează şi înobilează privirile noastre ce se reagăsesc prin ea.

    Vara ce pârguişte spicul de grâu, punând apoi cea mai albă pâine pe mesele tuturor, apoi toamna, mama bogăţiei noastre, bucurosă să ne dăruiscă bob de miere-n strugure fermentat, prin vin. Galbenul de gutuie şi parfumul copacului care prin mere şi auriu de pară, cu parte-n roşu ruşintă, ascunsă după frunza lată, să ne îmbie să gustăm zemoase licori din pământ de ţară, bogată. Doresc să adun în mâna copilaşului albul tuturor zăpezilor iernilor trecute peste acest neam, bucuria şi fericirea la un loc, pentru ca toate acestea să ne spele de păcatele timpurilor noastre.

    Inorogul alb al gândurilor mele mi-a şoptit că a venit vremea să ne trezim din răceala gheţii albastre şi să punem o floare pe gheaţă, acolo sus, mai pură şi mai curată, semn că existăm şi durăm prin fiecare an ce trece, pe aceste plaiuri de basm. Sa ridicăm capul prin slove şi idei, să dovedim că existăm cu adevărat, prin a fi !

    Autor Viorel Muha

  3. cennik pozycjonowania a scris:

    acquire you seen this capacious medical play i unquestionably liked it and found proper healthfulness facts

Comentati